Și dacă mâine va veni

Suntem oameni. Parcă avem teama în sânge. Ne temem. Ne temem de superiori, de profesori sau șefi. Ne temem să ne spunem părerea, ne temem să avem păreri. Ne temem să spunem ceea ce gândim. Ne temem de ceea ce ar putea gândi alții despre noi. Ne temem de ceea ce am putea gândi noi înșine de noi. Ne temem să ne exprimăm dorințele. Ne temem să cerem ceea ce vrem și ceea ce merităm. Ne temem să luptăm pentru noi și pentru visele noastre. Ne temem să spunem lucrurilor pe nume, pentru că uneori pare mai simplu să lăsăm totul la voia întâmplării. Ne temem să ne facem ordine în viață pentru că am putea pierde monotonia asta atât de comod instalată în cotidian. Ne temem să le spunem oamenilor ceea ce simțim, iar uneori e prea târziu. Ne temem că nu am spus ce trebuia când trebuia și cât trebuia. Ne temem să nu avem regrete și apoi regretăm că mereu ne temem. Ne temem de implicații, responsabilități și compromisuri. Ne temem să ne asumăm propriile fapte și vorbe. Ne temem de adevăr

Mi-am pierdut capul. Mi-am pierdut capul pentru ceva ce nu a fost real, pentru ceva ce nu a existat decât în mintea mea. Mi-am pierdut capul pentru o voce groasă și niște ochi căprui. Mi-am pierdut capul pentru niște șoapte la ureche și câteva nopți împreună.   Mi-am pierdut capul pentru o iluzie în care numai eu am crezut. Mi-am pierdut capul pentru o idee, pentru un ideal. Mi-am pierdut capul pentru ceva ce îmi promisesem că nu voi mai face. Mi-am pierdut capul pentru o bătaie de inimă în plus, pentru câteva atingeri subtile. Mi-am pierdut capul pentru o propunere indecentă. Mi-am pierdut capul pentru niște discuții interminabile, pentru subiecte veșnice, pentru argumente pasionante. Mi-am pierdut capul pentru inteligență, pentru aură, pentru farmec și șarm. Mi-am pierdut capul pentru cât de natural le avea pe toate astea. Mi-am pierdut capul pentru cum mă făcea să mă simt și pentru cum îmi vorbea. Mi-am pierdut capul pentru ceea ce mi-am dorit toată viața să am. Mi-am pier

Vă întrebați de ce sunt tot mai mulți tineri în depresie? Vă întrebați de ce nu mai avem vlagă, de ce nu mai avem chef de viață? Vă întrebați de ce nu știm ce vom face mâine, de ce nu știm ce vom face cu viața noastră? Vă întrebați de ce ne maturizăm prea repede sau prea târziu, dar niciodată atunci când este momentul? Pentru că nu mai avem vise. Nu mai avem pasiuni. Nu mai avem probleme existențiale, nici întrebări fără răspuns. Nu mai avem iubiri platonice sau ocupații îndoielnice. Nu mai avem planuri mărețe și liste de lucruri pe care vrem să le facem până la 25 de ani. Nu mai avem praf de stele în păr, nici universul în sinapse. Nu mai avem raze de soare printre gene și lumina lunii în inimile de eterni îndrăgostiți. Nu suntem în depresie. Suntem doar fără speranță. Pentru că ne-am sălbăticit. Nu mai știm să râdem, nu mai știm să plângem. Nu mai avem genunchii juliți și nici inima frântă. Nu știm cum se sare gardul, nici la propriu, nici la figurat. Nu mai visăm la

Nici nu mai știu când am cunoscut-o. Nu sunt bună la ținut minte date sau numere. Țin minte chipuri, în schimb. Îmi amintesc chipul ei în cel mai organic mod cu putință, pentru că l-am văzut la cel mai intim centimetru distanță de al meu. I-am sărutat fruntea nesigură și obrajii ușor stingheriți. I-am sărutat ochii pierduți și buzele risipitoare. I-am stăpânit pulsul și i-am lipit trupul de al meu. Frigea. Mi-au rătăcit mâinile pe corpul ei. Pe corpul acela mult prea îmbrăcat pentru ceea ce ne doream amândouă. Mintea îmi era prea obraznică și mișcările prea lente pentru atâtea haine, iar aburul dintre gurile noastre nu ne lăsa spațiu pentru regrete. Așa că am început să îndepărtez straturi, rânduri, țesături până când i-am ajuns la suflet. Iar sufletul îi era gol. Și țipător. Lunatic. După ce i-am atins sufletul, am uitat de noi. Am uitat de cine eram și de ce era corect și frumos. Am uitat de maniere, de așteptări, de dorințe și deziluzii. Eram doar cu ea și totul părea m