Scoica în care se aude marea

Și ce ar trebui să zic? Că sunt fericită pentru tine? Că mă bucur? Că îți urez tot binele din lume? Doamne, ce ipocrită aș fi! Îmi spun toți că ar trebui să las totul în urmă și să iert. Îmi spun că trebuie să admit că a fost și vina mea pentru că niciodată nu e doar vina unuia. Îmi spun să îmi văd de viața mea pentru că e oricum prea târziu. E prea târziu pentru multe, e drept.

Aș fi vrut să spun că te-am lăsat să pleci. Aș fi vrut să spun că mi-a fost ușor și sunt okay. Aș fi vrut să spun că nu ai însemnat nimic și că tot ce a fost nu a însemnat nimic. Aș fi vrut să fiu eu cea care pleacă. Demnă și cu capul sus, cu rochia fluturând în urmă și cu parfumul încă umed pe pielea-mi rece. Aș fi vrut să nu îmi pese. Aș fi vrut să nu îmi mai fac griji și după ce ai plecat dacă ești bine, dacă ai mâncat... Aș fi vrut să fiu mai egoistă. Aș fi vrut să mă gândesc mai mult la mine și la viața mea, la ce era mai bine pentru mine. Și adevărul e că tu nu erai bun pentru mine. Nici suficient, nici insuficient. Pur și simplu nu erai bun pentru mine. Dar ce nu e bun pentru tine, e bun pentru altul. În cazul nostru, pentru alta...

Dar să știi că nu te urăsc. Deloc chiar. Mă urăsc pe mine pentru cât de proastă am fost. Mă urăsc pentru cât de mult am putut da și mai ales pentru cât de ușor. Mă urăsc pentru cât de facil dau vina pe tine. Mă urăsc pentru că am stat. Mă urăsc pentru că nu am făcut nimic cu ce îmi rămăsese și am lăsat anii să treacă, în speranța că timpul le vindecă pe toate. Ce clișeu tâmpit! Timpul nu vindecă nimic dacă nu muncești pentru asta. Urăsc anii care au trecut pe lângă mine, luând cu ei tinerețea și naivitatea mea. Îmi urăsc reflexia în oglindă, nu pentru corpul din ea, ci pentru privire. Privirea aceea veșnic dezamăgită de ceea ce vede. De ceea ce simte... Privirea aceea care îmi cuprinde ochii tăcuți ce nu mai pot ierta.

Dar la final de zi realizez de ce nu pot să te iert. Nu pot să te iert pentru că nu m-am iertat pe mine întâi. Mă autoflagelez cumva și nu mă simt vinovată, pentru că o parte din mine simte că merit asta. E prețul pe care îl am de plătit. Pentru că mereu e un preț de plătit, cel puțin în cazul meu. E dezamăgitor să realizez că, am plătit mereu pentru tot ce a fost cândva frumos în viața mea. Mai devreme sau mai târziu am plătit. Sau dacă nu am plătit, cam tot ce a fost o binecuvântare în viața mea a fost si un blestem în același timp. Dar când ești fericit, ești orb. Aroma fericirii te îmbată și apoi nu mai știi de tine. Nu mai știi cine ai fost și cu siguranță nu mai știi cine ești fără ea.

Dar ca toate aromele, ea dispare, e diafană. Și uite așa rămâi singur, gol de orice fărâmă din ceea ce te face om. Rămâi o învelitoare, o carapace, un perete, o scoică goală în care se aude marea. Dar se aude mereu? Nu... marea se aude doar când îți apleci urechea să o asculți.

Sursă foto: Pinterest

Autor: S.A.