Și dacă mâine va veni

Nu. Nu îl mai privi aşa. Probabil ochii tăi albaştri şi sceptici vor arunca o vrajă asupra lui sau, cine ştie, vor rupe vraja aruncată deja şi îl vor face să dispară. Şi atunci vei fi încă o fată singură pe o bancă din parc. Vei vedea cum soarele dispare şi norii se adună ca să îţi facă ziua mai „bună”. O picătură. Apoi va ploua. Va ploua cu sete. Va ploua cu dor pentru ceva ce nu a fost încă. Va ploua ca să spele amintirea lui din viitor. Va ploua... Dar nu. Poate dacă te opreşti din privit, o să eviţi toate astea. E lângă tine, îi simţi pielea caldă, lângă a ta, rece şi aparent nepăsătoare. Îi simţi privirea admirativă asupra ta chiar şi atunci cănd tu te uiţi în alta parte. Îi simţi ochii cum strălucesc de fiecare dată când te priveşte de parcă s-ar întreba de unde ai apărut şi unde ai fost până atunci. Dar el nu ştie. Nu ştie că în spatele aparentei tale nepăsări se ascund mii de temeri şi de vise. Nu ştie că în spatele frunţii tale ajung toate stelele care cad. Pentru fieca

Nu am mai văzut-o de multă vreme, de ani de zile. Dar chiar şi după tot acest timp, imaginea ei încă mi se perindă prin gânduri, încă îi aud tocurile pe podeaua din lemn atunci când intra în casă. Aş putea să îi desenez portretul şi cu ochii închişi, aş putea să vorbesc ore în şir despre textura pielii ei şi despre moliciunea formelor ei. Chiar şi azi, dacă aş întâlni-o pe stradă, m-aş pierde în adâncimea ochilor ei, m-aş scufunda în vocea ei şi i-aş simţi palmele calde pe obrajii mei aspri. Chiar şi azi, când ridurile i-au săpat în pielea-i fină, aşa cum valurile sapă în stâncă zi de zi, chiar şi azi aş găsi-o frumoasă. Superbă, absolut superbă... O combinaţie fatală între o frumuseţe covârşitoare şi  o inteligenţă sclipitoare. Un suflet blând, atât de blând că oricine o vedea ar fi simţit tot răul lor copleşindu-i, un magnetism orbitor. Totul era superb la ea, fiecare defect, fiecare calitate, fiecare linie, fiecare respiraţie te făceau să crezi în îngeri. Iar ea...ea m-a iubi

Mi-am dat seama, de-a lungul timpului, de un lucru foarte important pentru ca lucrurile să îmi meargă mai bine: să îi dau la o parte pe cei care îmi spun că nu pot, că nu am nicio şansă, că nu are nici măcar rost să încerc pentru că oricum nu o să reuşesc. Ştii de ce? Pentru că cei care îţi spun astfel de lucruri sunt limitaţi, atât în universul lor, cât şi in minţile lor şi încearcă să te limiteze şi pe tine. Am fost întotdeauna o adeptă şi o susţinătoare a progresului şi a încrederii în sine. Pentru că dacă nu crezi tu în tine, de ce ar crede alţii? Sau cum i-ai convinge să creadă ei în tine? Am învăţat că nu există bine sau rău atunci când faci ceea ce îţi place, când dedici cât mai mult din timpul şi din energia ta unei pasiuni, oricât de nebuneşti ar fi ea. Şi sigur avem cu toţii cel puţin o pasiune. Probabil avem mai multe, dar toate aşteaptă să fie descoperite. Fiecare din noi este o cutie cu surprize, un fel de Cutie a Pandorei, din care eliberăm, însă, toate dorinţele s