Și dacă mâine va veni

O invitație la cafea. La el. Dar eram hotărâtă să rămână doar atât, să nu cedez, cum am cedat de fiecare dată până atunci, ca o fraieră. Nu știu de ce mă bucuram atât de tare. Poate pentru că eu muream de dorul lui, deși știam că avea să fie la fel de rece ca întotdeauna. Nu mai era el în ultima perioadă. Nu mai era El. Eu nu mai eram Ea. Când l-am văzut deschizându-mi ușa, mi s-au înmuiat genunchii, dar eram ferm hotărâtă să purtăm acea discuție cu care îmi era dator de mult. Mi-a zâmbit și m-a invitat înăuntru. Mi-a sugerat să bem cafeaua în dormitor pentru ca era mai cald acolo... Ce naivă! Nu am bănuit nimic nicio secundă, de parcă nici eu însămi nu m-aș fi cunoscut. - Bună cafeaua? - Aham... Ce proști! Nu îmi venea să cred ca eram noi. Stăteam la jumătate de metru unul de celălalt, ne priveam doar pe furiș și purtam o conversație banală care nu avea să ducă nicăieri. Brusc, mi-a luat cana din mână și a pus-o pe podea, întinzându-se peste mine și atingându-mi abdomen

Era superb cerul în seara aceea. Plin de stele, ca niciodată. Nu văzusem niciodată atât de clar toate luminile cerului ca atunci. Parcă erau acolo pentru mine, să mă bucur de ele...fiindcă până atunci nu mă obosisem să o fac. Ce porcărie! Nu aveam timp atunci de regrete. Dar atunci de ce aveam timp? Nu găsisem niciodată suficiente clipe în viața mea să mă opresc și să privesc în jur.  Mă durea...ceva în piept. Nu știu dacă era inima sau rana aia nenorocită. Sau amândouă. Era oricum ceva cald și umed și...lipicios. Și un gust metalic în gură. Nu am găsit puterea să tușesc. Aerul era răcoros, îmi făcea bine. Capul îmi pulsa, gata-gata să îmi explodeze parcă. Dar era ceva ce durea infinit mai tare. Trădarea. Dezamăgirea. Surorile astea dureau ca naiba. Încă nu credeam. Nu credeam că a plecat, fără să întoarcă măcar o privire de adio. Știa că aveam să zac acolo. Mai bine îmi înfigea un cuțit și în inimă. Măcar nu mai simțeam nimic. Dar a vrut asta. A vrut să sufăr, dar el nu știa câ

Draga mea, poate nu sunt în măsură să dau sfaturi. Poate te-am dezamăgit la un moment dat, sau poate pur și simplu nu mă cunoști. Nu contează. Vreau doar să asculți ce am de spus și să taci. Da, astăzi e clipa ta de tăcere. Hai, îndreaptă-ți fruntea, că faci riduri și zâmbește! Draga mea, lumea nu este întotdeauna așa cum ne dorim. Știi de ce? Pentru că noi facem lucrurile total pe dos de cum ar trebui să le facem. Când vorbim de "lume" ne raportăm doar la oameni. Lumea poate fi exact așa cum îți dorești tu, atât timp cât uiți de oamenii din ea. Poți vedea soarele acolo unde alții văd doar nori. Poți vedea florile acolo unde alții văd doar noroi. Unii oameni privesc luna și uită de stele. Privește lumea dincolo de aparențe. Lumea ta este așa cum este și sufletul tău, draga mea. Sufletul tău e ca un scut. Dar orice scut, după o luptă, mai are și fisuri.  Lasă lumina să intre prin fisurile acelea. Nu îți întuneca inima cu durere, nu lăsa niște cuvinte să cadă greu. Mai ș